Galeria Palatului Farnese, somptuos restaurat

Sală din Palatul Farnese

”Colosal, impunător, magnific, decorat cu artă, cu fântâni cu scoici din granit, face parte din comorile Romei”, aprecia Giuseppe Antonio Guattanivorbind despre Palazzo Farnese.

Triumful dragostei dintre Bachus şi Ariadna s-a reîntors în culorile sale originale de albastru şi verde. La fel ca şi Marea sărbătoare a zeilor, îngeri şi nimfe, cu Zeus şi Junona, cu stucaturi aurite. Restaurarea a durat 18 luni. O muncă de echipă internaţională între Italia, Franţa şi Statele Unite, finanţată cu 800.000 de euro de cătreWorld Monuments Fund şi cu peste 200.000 de euro deAdministraţia Polului Muzeal din Roma.

Interiorul Galeriei Carracci

Aşa cum sublinia şi Dario Franceschini, Ministrul Bunurilor Culturale şi Turismului, această restaurare demonstrează importanţaPatrimoniului Umanităţii. O muncă minuţioasă care a unit tehnici ale avangardei cu laserul şi inserţiile cu răşini invizibile, cu munca extrem de minuţioasă a curăţării cu hârtie japoneză şi apă. Au lucrat 30 de restauratori alături de specialişti în stucaturi şi picturi murale.

Pe malul stâng al Tibrului, la colţul Viei Apia, apare brusc impozanta siluetă a Palatului Farnese. Sediu, din 1874, al Ambasadei Franţei şi al Şcolii de la Roma, el adăposteşte galeria pictată în frescă de fraţiiCarracci între 1598 şi 1608. Restaurarea acestui monument al artei, de o amploare inedită în istoria palatului, a permis ansamblului dominat de bolta care celebrează iubirile zeilor să-şi recapete claritatea originală. O ocazie de a redescoperi o operă de artă totală în care arhitectura, pictura şi sculptura dialoghează.

Fabuloasa boltă

Galerie-mamă a tuturor galeriilor de palat din Europa, a Galeriei Oglinzilor din palatele englezeşti şi austriece, după părerea luiBertrand du Vignaud, preşedintele WMF Europe, istoria Galeriei Farnese este indisociabilă de cea a edificiului în care se află.

Totul a început în 1495, când Alexandru Farnese, care a devenit Papa Paul al III-lea, în 1534, a conceput proiectul unei mari reşedinţe familiale. Ridicarea ei a început în 1512, sub conducerea lui Antonio da Sangallo, talentatul discipol al lui Bramante, fiind un proiect ambiţios, aproape de Biserica Sfântul Petru din Roma. Antonio da Sangallo a conceput o construcţie pătrată, cu aparenţă austeră, în jurul unei curţi interioare.

La moartea arhitectului, în 1546, şantierul a fost preluat deMichelangelo, căruia Papa Paul al III-lea i-a încredinţat şi terminareaSixtinei cu Judecata de Apoi, precum şi decorarea Capelei Paolina. Elevii lui, Vignola şi apoi Giacomo della Porta, au terminat palatul după planurile lui.

În timpul restaurării Galeriei Farnese

În perioada în care Roma era în plină efervescenţă, palatul a încoronat proiectul urbanistic al Papei Paul al III-lea, care şi-a multiplicat, în timpul pontificatului său, iniţiativele de modernizare şi înfrumuseţare a oraşului. Ambiţiile papalităţii şi ale familiei Farnese au redesenat oraşul.

Având acces la tronul papal, aceşti mici feudali veniţi din Toscana, familie de condotieri şi de ecleziaşti, au atins apogeul.

Format la Curtea umanistă a Familiei Medicis, Paul al III-lea a reprezentat afirmarea culturală şi politică a familiei, fiind un mecena luminat al marilor nume ale celei de a doua Renaşteri. Moartea sa, în 1549, n-a însemnat oprirea înfrumuseţării palatului familial. La mijlocul secolului, fiul său legitim, Pier Luigi, îi încredinţează luiFrancesco Salviati şi apoi lui Taddeo Zuccari decorul aşa-numituluiSalotto sau sala serbărilor festive ale familiei Farnese.

Diana şi Endymion

Apoi, în 1591, foarte tânărul cardinal Odoardo, fiul marelui condotier Alexandru (1545-1592), s-a decis să onoreze figura tatălui său printr-un ciclul de fresce în Sala Mare, pentru care l-a comandat lui Annibaleşi Agostino Carracci. Această comandă anunţa marile realizări ale pictorilor emilieni în palatul roman, care au culminat desigur cu Galeria. Peste tot în palat era cântată goria Familiei Farnese. Pe virtuţile cardinale şi teologale apar repetate la nesfârşit blazoanele familiei, în special magistralul unicorn pictat în Galerie deDominiquin, elevul pictorilor Carracci. Aşa îşi începe povestirea despre această somptuoasă restaurare a Palatului Farnese, Mauro Coen, vorbind despre gloria Vilei Farnese.

Pictorii Carracci la Roma

Jupiter şi Junona

Când Odoardo Farnese le-a propus celor doi fraţi şi vărului lor să realizeze decorarea palatului, aceştia au văzut ocazia de a consacra noile principii ale Academiei Incamminati în oraşul Papilor. Dar Lodovico a refuzat să părăsească Emilia, să abandoneze Academia şi oraşul natal în favoarea recunoaşterii romane. La început, Agostino a ezitat şi el, dar Annibale şi-a afirmat clar intenţia de a pleca la Roma, devenind promotorul inovaţiilor Academiei în Cetatea Eternă.

Măiestria sa în arta frescei, experimentată în Palatele Fava (1849),Magnani (1590) şi Sampieri (1593-1594), i-a permis să exceleze, mai întâi, în decorul Cabinetului, unde a pictat legenda lui Hercule, menită să-l îndrepte pe tânărul cardinal pe calea Virtuţii. Un fel de Oglindă a prinţului. La puţin timp după aceea, Odoardo i-a încredinţat lui Annibale realizarea decorului marii galerii a palatului. A fost începutul unui nou limbaj artistic ce s-a impus la Roma către 1600, în momentul în care în bisericile oraşului lucra Caravaggio.

Triumful lui Bachus şi al Ariadnei de Annibale Carracci

Înainte de a intra în galerie, vizitatorul trece prin loggia primului etaj, deschisă către exterior, deci foarte luminoasă, şi apoi printr-o anticameră întunecată. Această scurtă pauză măreşte efectul de luminozitate intensă a galeriei. Pentru că spaţiul se deschide în faţa vizitatorului cu trei ferestre largi, ce dau spre Tibru şi spre via Giulia. Aceasta este unica sursă de lumină a încăperii. Dispunerea lor o aminteşte pe cea adopată cu un secol înainte de Rafael pentru loggia de la Villa Farnesina şi este un semn al admiraţiei lui Annibale pentru marele pictor, dar şi al voinţei lui de a face să cadă pe frescele lui lumina reală, potrivit principiilor artiştilor de la Academia Incamminati. Moştenirea lui Antonio Allegri, zis Correggio, îşi găseşte aici o interpretare magistrală, prin tratarea accentuată a luminilor şi umbrelor, pentru a mări impresia de lumină naturală pe elementele bolţii.

Iubirile Zeilor

Celebrele fresce ale bolţii după restaurare

Funcţia exactă a acestei galerii rămâne necunoscută. Poate că ea a fost concepută în sensul modern al termenului, ca un spaţiu dedicat artelor, bine reprezentate în fresce prin medalioane, sculpturi reale sau înşelătoare sau instrumente muzicale. Decoraţia galeriei trebuie să fi fost legată de căsătoria lui Ranuccio Farnese cu Marguerite Aldobrandini, nepoata Papei Clement al VIII-lea. Programul iconografic consacrat iubirilor zeilor, inspirat din Metamorfozele lui Ovidiu, ar putea fi un omagiu adus mirilor, nu lipsit de umor.

Cele patru zone, tablouri pictate în frescă, în trompe-l’oeil, ca şi cum ar fi fost agăţate de tavan, celebrează împăcarea Amorului Sacru cu Amorul Profan. Sunt prezenţi, de asemenea, Eros şi Anteros, adică dragostea împărtăşită, în jurul cortegiului nupţial al lui Bacchus şi al Arianei, consacrarea dragostei terestre a viitorilor soţi.

Annibale Carracci - Triumful lui Bacchus şi al Arianei

Opera lui Carracci apărea în epocă reprezentativă pentru umanismul italian din secolul al XVI-lea, caracterizat de erudiţie şi de umor.

Annibale nu încetează să se joace cu simbolurile mitologice, introducând un aer subversiv în semnificaţiile obişnuite. Hercule, înarmat cu o tamburină, încearcă să o înveselească pe Omphale, care i-a luat atributele de semizeu, pielea de leu şi măciuca. Bacchus, beat, cu privirea goală, trebuie să fie ajutat de un amoraş care îl ţine de cot ca să poată ridica cu mare greutate un ciorchine de strugure. În această iconografie tradiţională a cortegiului dionisiac, o voluptuoasă Venus terestră i se substituie Arianei adormite, în partea din dreapta jos a compoziţiei. În sfârşit, un amoraş care face pipi confirmă tonul ireverenţios al ansamblului din reşedinţa cardinalului.

În partea de jos a bolţii, mai mulţi bufoni apar ca tot atâtea caricaturi menite să demonteze caracterul serios al referinţelor mitologice. Un fel de comentariu comic al faptelor ce se derulează în partea de sus, un melanj de genuri, caracteristic creaţiei lui Annibale de la Roma.

Nişele cu sculpturi antice ale Galeriei Farnese

Sub boltă, stucaturi în altorelief sunt, pentru prima dată, legate de arhitectură, alternând pe părţile laterale cu nişe destinate să primească antice sculpturi din marmură. Familia Farnese conserva o foarte importantă colecţie de antichităţi, printre care celebrul Hercule Farnese, aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din Napoli.

Adesea acoperite cu foiţă de aur, stucaturile contribuie la difuzarea luminii de la ferestrele din partea vestică care, prin ele, se reflectă către pereţii aflaţi în contre-jour.

„Reamenajarea galeriei, după dispoziţia originală a statuilor, vizibilă în gravurile lui Pietro Aquila (1674) şi Giovanni Volpato (1777) a fost una dintre ultimele intervenţii. Copiile în gips moderne au fost şi ele restaurate şi replasate în nişe”, preciza Elvira Cajano, directorul de lucrări de restaurare pentru stuc, copiile statuilor şi inscripţii.

Scara interioară de la Palazzo Farnese

Annibale Carracci a conceput singur şi a realizat aproape în întregime bolta Galeriei încă din 1598, aşa cum o dovedesc numeroase desene. Oare tot el este la originea desenului stucaturilor sau ideea a aparţinut lui Odoardo şi lui Fulvio Orsini, anticarul umanist, consilier al cardinalului?

Elvira Cajano consideră că ultima restaurare a permis confirmarea existenţei unui plan global, ce prevedea o unificare a spaţiului arhitectural cu sculptura şi pictura. Dar graniţele sunt tulburate, pentru că Atlanţii pictaţi în grisaille par din marmură, medalioanele bolţii imită bronzul. Această reunire a artelor în favoarea unui proiect comun este o noutate. De-a lungul secolelor, această unitate a fost denaturată de deteriorarea naturală a elementelor, căreia i s-au adăugat restaurările de multe ori hazardate. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, stucaturile au fost de mai multe ori pictate în culori de la ocru la gri şi brun, care au trecut uneori peste aurire, lipsindu-le de albul original.

Galeria Farnese a fost aleasă de Puccini ca decor pentru Actul II din opera Tosca

Dorinţa de a regăsi unitatea de percepţie a fost una dintre ambiţiile restaurării. Obiectivul de a permite „ochiului să treacă de la pereţi la boltă şi invers fără ruptură cromatică” nu trebuia însă să nege istoria locului şi a restaurărilor lui succesive, dintre care unele au fost întreprinse la puţin timp după realizarea galeriei. Straturile de culoare marchează un moment al istoriei locului. Astfel, o mică parte din ele a fost conservată la intrarea principală, avându-se grijă totodată ca ele că nu tulbure viziunea ansamblului. În celelalte părţi, stucaturile şi-au regăsit claritatea originală.

Emanuela Settimi, directoarea lucrărilor de restaurare a picturilor murale, amintea extrema prudenţă adoptată atunci când lucrezi cu o capodoperă: „Înainte de a monta schelele, leziunile şi fisurile bolţii şi ale pereţilor au fost studiate”. Cu timpul, mişcarea structurilor portante a provocat daune pe supafaţa picturilor, infiltraţiile au creat inflorescenţe saline la nivelul straturilor pregătitoare şi al suprafeţei de culoare, mai ales al finisărilor al secco. A fost necesară o lungă campanie de analize peliminare pentru a determina cu precizie starea de conservare a ansamblului şi pentru a înţelege tehnica de execuţie folosită de Carracci şi de elevii lui. Rezultatele obţinute au fost completate de noile anchete ştiinţifice. Restauratorii au putut determina numărul zilelor necesare desăvârşirii ansamblului. Aşa cum peciza Emanuela Settimi, „potrivit calculului actual, efectuat prin verificarea limitei dintre zone, bolta apare divizată în 301 zile, iar cele două scene de pe laturile înguste, figurându-i pe Perseu şi Andromeda, respectiv, Lupta dintre Perseu şi Phineus, au durat nouă şi respectiv 15 zile.

După această fază de diagnostic, restauratorii au procedat la consolidarea tuturor suprafeţelor pictate şi a auriturii. Pentru curăţarea suprafeţelor a fost din nou nevoie de o mare prudenţă pentru a nu altera culorile fragile, mai ales albastrurile foarte subtile.

Descoperiri surprinzătoare

Detalii din splendida bolta decorată de Annibale Carracci şi acum restaurată

Galeria a oferit o surpriză de proporţii restauratorilor. „Curăţarea a relevat o cantitate considerabiă de inscripţii, de desene în cărbune sau în sangvină şi de incizii, reunite mai ales în partea inferioară a galeriei, pe decoraţiile în stuc”. Delicateţea acestor martori preţioşi a cerut o şi mai mare prudenţă, fiecare material folosit impunând o abordare diferită. Semnături şi date au fost scoase la lumină şi studiate cu specialişti în paleografie pentru a determina, pe cât posibil, identitatea pictorilor care au participat la decorare. După moartea lui Agostino, în 1602, Annibale a reorganizat atelierul după modelul celui al lui Rafael, cu metode de repartizare a sarcinilor în funcţie de specialitatea fiecărui membru, ceea ce implica un mare număr de participanţi.

Apoi, în secolele XVIII şi XIX, artiştii au continuat să frecventeze locul, numeroase caricaturi au apărut în timpul restaurării, făcute, probabil, ca divertisment în timpul pauzelor de lucru.

„Astăzi, odată demontate schelele, explică Emanuela Settimi, odată eliminate intervenţiile foştilor restauratori, se pot vedea, în sfârşit, culorile, volumele, umbrele, luminile lui Annibale, ale lui Agostino şi ale elevilor lor, chiar cu inevitabilele urme ale timpului care le traversează”.

A fost o surpriză faptul că, dincolo de problema de stabilitate, sub stratul de ciment aplicat în 1700, stucaturile erau practic întregi. O altă surpriză a fost o mică galerie, compusă din schiţe, desene, caricaturi aşezate în ziduri pe care restauratorii le-au readus la lumina .